ATEISTUL.com

Daca inca n-ai macar o indoiala ca totul este o poveste biletelul micutei Jane ar trebui sa te trezeasca la realitate:

“Draga Dumnezeule,

In loc sa lasi oamenii sa moara si sa trebuiasca sa faci apoi unii noi n-ar fi mai bine sa-i pastrezi pe cei pe care-i ai acum?
Jane”

Daca va uitati cu atentie la embrionul din poza veti vedea miinile si picioarele unul animal care are o coada cam groasa.

Indiferent ce va spune orice crestinoid este vorba de embrionul unui DELFIN.

Asa cum arata si analiza genetica, stramosii delphinului au trait pe uscat si semanau probabil cu stramosii lupilor din acea vreme.

Intr-o buna zi (timp de milioane) aceste animale s-au adaptat ca sa traiasca in apa si au devenit ceea ce stim astazi ca este cea de-a doua specie in ce priveste inteligenta de pe pamint.

Evident n-am fost acolo ca sa vad cum s-a transformat lupul primitiv in delfinul de astazi dar vad picioarele embrionului, vad ca adultul nu le are, vad ca exista o legatura genetica intre el si lupul de astazi si trag o concluzie diferita de cei care au fost acolo cind dumnezeu a creat delfinul exact cum e el astazi si apoi i-a pus picioare embrionului ca sa le testeze credinta.

Credinta asta e un fel de “nu-mi pasa de fapte” la fel cum imparatului din poveste ce si-a uitat pantalonii nu-i spunea nimeni ca e cu fundul gol?

Credinta este un exercitiu al liberului arbitru, este o alegere. Nu e nimic maret si nimic supranatural in ea, este doar o acceptare a resemnarii si a nevoii de ajutor din partea zeului in orice situatie. Cu cit situatia este mai grea cu atit nevoia de ajutor, chiar promis si niciodata acordat, e mai mare. Si cu atit mai mult crestinul vrea sa devina si mai credincios, intr-o abandonare totala a fiintei sale, impotriva oricarui instinct de conservare.

Cind zeul nu ii ajuta cu nimic, ca si cum nici nu ar exista, ei dau vina, ca orice om aflat in depresie, tot in persoana proprie, in lipsa de credinta.

Dar credinta nu este adevarata, nu este bazata pe cunoastere ci pe frica ca fara ea nu exista speranta, pe frica de viitor, de ce s-ar putea intimpla, ce nenoriciri ar putea sa ne incerce.

Toti ne uitam in jur si incercam sa ne dam seama daca faptele semenilor nostri sint in concordanta cu vorbele lor cu o singura exceptie: in cazul credintei. Cind un om iti spune ca-i bolnav ne uitam sa vedem orice semn de boala sau de slabiciune. Cind popa zice vre-o prostie credinciosii se uita cum sa intoarca faptele ca sa semene cu povestea.

Cum devii si mai credincios? Simplu: asculti l-a nesfirsit povestea popii pina nu mai faci deosebirea intre realitate si poveste. Abia atunci devii vrednic de dragostea zeului si pe buna dreptate: nimic din ce e in jurul tau nu mai are insemnatate. Ii iubesti pe cei dragi doar pentru ca exista o porunca pentru asta, nu-i dai in cap vecinului doar pentru ca scrie in josul paginii (sau ii dai pentru ca e diferit de tine si ti se pare ca scrie undeva, dar ai uitat unde), furi dar apoi ceri iertare… Traiesti intr-o lume paralela abil condusa de biserica profitoare.

Ca un catel ce se gudura iti inchipui ca apa, aerul, lumina si osul de ros vine de la stapinul atotputernic. In cazul catelului pare adevarat: stapinul ii toarna apa, deschide fereastra, aprinde becul si-i arunca sub masa osul zemos. Pentru el nu exista decit un zeu asa cum si crestinii au si ei (cel putin) unul. Evident ca el nu da nimic dar speranta ca odata si o data o sa le dea daca se gudura destul sau ca o sa-i bata daca nu le impietreste gindirea.