ATEISTUL.com

Daca va uitati cu atentie la embrionul din poza veti vedea miinile si picioarele unul animal care are o coada cam groasa.

Indiferent ce va spune orice crestinoid este vorba de embrionul unui DELFIN.

Asa cum arata si analiza genetica, stramosii delphinului au trait pe uscat si semanau probabil cu stramosii lupilor din acea vreme.

Intr-o buna zi (timp de milioane) aceste animale s-au adaptat ca sa traiasca in apa si au devenit ceea ce stim astazi ca este cea de-a doua specie in ce priveste inteligenta de pe pamint.

Evident n-am fost acolo ca sa vad cum s-a transformat lupul primitiv in delfinul de astazi dar vad picioarele embrionului, vad ca adultul nu le are, vad ca exista o legatura genetica intre el si lupul de astazi si trag o concluzie diferita de cei care au fost acolo cind dumnezeu a creat delfinul exact cum e el astazi si apoi i-a pus picioare embrionului ca sa le testeze credinta.

Credinta asta e un fel de “nu-mi pasa de fapte” la fel cum imparatului din poveste ce si-a uitat pantalonii nu-i spunea nimeni ca e cu fundul gol?

Dezvatarea este o modalitate de o cauta constant in cunostintele tale lucruri problematice, a te uita cu o perspectiva proaspata la ele, cit mai fara prejudecati posibil nu ca la niste adevaruri absolute, cu dorinta de le intelege mai bine si a-ti imbunatati cunoasterea.

Mintea iti joaca nenumarate feste: ati incercat vreodata sa va amintiti numele unei persoane? Sa pleci spre ea cu mina intinsa convins fiind ca pina ajungi acolo o sa-ti aduci aminte? Rareori se intimpla sa-ti amintesti lucruri pe care erai convins ca le sti. Dar tu continui sa cauti in amintiri lucruri care evident ca nu sint acolo.

Exista chiar o stiinta despre asta, despre ginditul despre gindire, numita metacognitie. Potrivit ei ne monitorizam tot timpul gindurile si cind descoperim ca ceva lipseste pornim o investigatie ca sa gasim defectul. Incercam sa ne amintim de unde-l cunoastep pe om, cu cine e prieten, unde locuieste, si apoi decidem daca-i stim sau nu numele inainte sa incercam sa nu-l reamintim.

Evident de multe ori procesul de decizie ajunge la o concluzie gresita si nu ne aducem aminte numele lui orice am face. Desi sintem “absolut siguri” ca-l stim.

Cam asta fac credinciosii: ei “stiu sigur” ca bazmele lor sint adevarate dar nimeni nu-si poate aminti de unde stie asta. La o inspectie sumara povestile lor nu stau in picioare dar nici unul nu se opreste sa vada asta. Daca incearca sa-si monitorizeze gindurile, sa ignore vocea nevazuta care le spune sa creada se conving si mai mult ca vocea nevazuta exista, altfel n-ar trebui ignorata.

Cum pot sa scape? O metoda sugerata de profesionisti este antrenamentul: sa incerci sa gindesti critic indiferent de subiect si eventual o sa vezi “lumina”, dar eu am indoieli. Desi sint unii capabili de acest efort intelectual in general e ca si cum ai cere ologului sa bata recordul mondial la alergari (sau macar sa se apropie).

Frica de moarte este motivul pentru care s-a inventat religia. Omul stie ca odata si odata va muri si, pentru ca are imaginatie si-i este foarte frica, a incercat sa se gindeasca la ceva frumos care sa-l faca sa treaca mai usor peste problema.

Nu e nimic rau in asta. Problema cind incepi chiar sa crezi ce-ti spune imaginatia. Atunci devii un idiot.

Si idiotul nu se opreste aici. In loc sa spuna ca “imi place sa cred ca exista viata dupa moarte” declara ca “evident exista viata dupa moarte”, apoi creaza un sistem in care eu trebuie sa traiesc ca el sa aiba parte de viata vesnica.

Si nici asta nu le ajunge unora: decreteaza ca viata asta nici nu e asa de importanta in comparatie cu cea de dupa moarte, deci e dispensabila si incepe sa-ti dea in cap (la propriu sau la figurat).

Fara cel mai mic efort intelectual renunta la a-si trai cu intensitate singura existenta devenind un sclav si singurul lucru cu care se alege este un pic de confort in fata mortii.

Dar si acela se pare este fals, cum au demonstrat niste savanti de la Carnegie Mellon University intr-un articol publicat in revista Health Psychology.

Bolnavii de cancer la prostata au fost impartiti in doua grupe. Unora le-a fost spus ca n-au nici o sansa sa mai duca o viata normala, altora ca daca o sa mai faca inca o operatie cindva in viitor o sa-si revina complet.

Se pare ca acestia din urma, avind aceasta speranta, nu s-au putut acomoda cu noua viata pe care trebuiau sa o duca, fiind intr-o continua asteptere a miracolului care n-avea sa vina niciodata. Cei care au acceptat situatia in care se aflau si-au zis “asta e, n-am ce face” si au incercat sa-si duca viata cit mai bine.

Speranta desarta nu este benefica. Rezultate au aratat ca oamenii nu se adapteaza bine la situatii temporare sau care sint considerate de ei temporare. Articolul mentioneaza cazul similar al celor care divorteaza si sint afectati emotional mai mult timp decit cei care si-au pierdut partenerul prin deces. Daca sotul sau sotia iti moare nu mai e nici o speranta si te poti adapta mai bine la viata care merge inainte.

Totul e sa vezi lucrurile asa cum sint. Cind ne proiectam asteptarile asupra altora, fiinte sau obiecte, asteptari pozitive sau negative, cind visam sa cistigam la loto sau ne e frica de pisica neagra nu ne mai folosim inteligenta lasind loc emotiilor.

In loc sa ne bucuram de viata traim in frica sau exaltare.