ATEISTUL.com

Traim intr-o lume in care individul cauta permanent sa se compare cu altii.

Pentru ca oamenii nu pot sa aprecieze obiectiv ceva este mai simplu sa-ti compari salariul cu cel al colegului de serviciu, apartamentul cu cel al vecinului si nevasta cu amanta.

Dar sa te compari permanent cu cineva nu pare un lucru prea destept pentru ca nici macar in asta nu putem fi obiectivi. Cind o facem sintem incarcati de emotii si sentimente si nu apreciem corect oamenii sau obiectele pe care le intilnim.

Intr-un studiu american oamenii preferau sa aiba salariu de 1500 intr-un cartier unde toti ceilalti aveau 1000 si nu sa aiba 2000 intr-un cartier unde toti au 4000. Locul 3 la olimpiada este mai fericit decit locul 2, primul “dupa linie” e mai nefericit decit ultimul de pe lista si exemple sint nenumarate.

Din aceasta tendinta permanent de a fi mai “sus” decit vecinul cred ca a aparut si aceasta “falsa religie” in care unii cred orbeste si de care unii profita nespus. Ma indoiesc ca profitorii au si cea mai mica urma de credinta in capul lor si-mi pare rau de multimea needucata care le linge minciuna de pe buze cind nu sint ceva moaste la indemina.

Sa te compari cu vecinul si sa vrei sa-l intreci permanent in idiotenie, in a avea crucea mai mare si capul mai plecat mimind gindirea in timp ce te uiti pe sub sprincene la decolteurile feticanelor de liceu visind berea pregatita in camara pe cind s-o termina corvoada care “trebuie” urmata exact pentru a scapa de gura vecinilor… Iar cind se termina ii tragi o injuratura pe sub mustata popii care iar a cerut bani pentru ceva si uiti de cele “sfinte” pina duminica viitoare (sau alta “sarbatoare”) cind iar nu poti sa te imbeti fara sa te rogi la nori inainte…

Sper ca ati avut o vacanta frumoasa…

Daca inca n-ai macar o indoiala ca totul este o poveste biletelul micutei Jane ar trebui sa te trezeasca la realitate:

“Draga Dumnezeule,

In loc sa lasi oamenii sa moara si sa trebuiasca sa faci apoi unii noi n-ar fi mai bine sa-i pastrezi pe cei pe care-i ai acum?
Jane”

Credinta este un exercitiu al liberului arbitru, este o alegere. Nu e nimic maret si nimic supranatural in ea, este doar o acceptare a resemnarii si a nevoii de ajutor din partea zeului in orice situatie. Cu cit situatia este mai grea cu atit nevoia de ajutor, chiar promis si niciodata acordat, e mai mare. Si cu atit mai mult crestinul vrea sa devina si mai credincios, intr-o abandonare totala a fiintei sale, impotriva oricarui instinct de conservare.

Cind zeul nu ii ajuta cu nimic, ca si cum nici nu ar exista, ei dau vina, ca orice om aflat in depresie, tot in persoana proprie, in lipsa de credinta.

Dar credinta nu este adevarata, nu este bazata pe cunoastere ci pe frica ca fara ea nu exista speranta, pe frica de viitor, de ce s-ar putea intimpla, ce nenoriciri ar putea sa ne incerce.

Toti ne uitam in jur si incercam sa ne dam seama daca faptele semenilor nostri sint in concordanta cu vorbele lor cu o singura exceptie: in cazul credintei. Cind un om iti spune ca-i bolnav ne uitam sa vedem orice semn de boala sau de slabiciune. Cind popa zice vre-o prostie credinciosii se uita cum sa intoarca faptele ca sa semene cu povestea.

Cum devii si mai credincios? Simplu: asculti l-a nesfirsit povestea popii pina nu mai faci deosebirea intre realitate si poveste. Abia atunci devii vrednic de dragostea zeului si pe buna dreptate: nimic din ce e in jurul tau nu mai are insemnatate. Ii iubesti pe cei dragi doar pentru ca exista o porunca pentru asta, nu-i dai in cap vecinului doar pentru ca scrie in josul paginii (sau ii dai pentru ca e diferit de tine si ti se pare ca scrie undeva, dar ai uitat unde), furi dar apoi ceri iertare… Traiesti intr-o lume paralela abil condusa de biserica profitoare.

Ca un catel ce se gudura iti inchipui ca apa, aerul, lumina si osul de ros vine de la stapinul atotputernic. In cazul catelului pare adevarat: stapinul ii toarna apa, deschide fereastra, aprinde becul si-i arunca sub masa osul zemos. Pentru el nu exista decit un zeu asa cum si crestinii au si ei (cel putin) unul. Evident ca el nu da nimic dar speranta ca odata si o data o sa le dea daca se gudura destul sau ca o sa-i bata daca nu le impietreste gindirea.