ATEISTUL.com

De multe ori cind vad un crestinoid ca-si da in petec imi aduc aminte de un banc auzit in copilarie: un om ametit de bautura se sprijina de zidul unei cladiri si adoarme. Cind se trezeste vede ca in spatele lui se formase o coada imensa. Intimplator se oprise exact linga usa unui magazin si toti au crezut ca asteapta sa se deschida si sa cumpere “ceva”. Un trecator atras de agitatie se opreste si-l intreaba: “Ce se da aici?”. “Nimic”, raspunde chefliul, “am adormit aseara si cind m-am trezit am vazut coada asta in spatele meu”. “Si de ce nu pleci acasa?” continua trecatorul. “Cum sa plec, acum cind sint primul?”.

Spiritul de turma al oamenilor nu e nici macar unic: pina si rimele se influenteaza una pe alta prin atingeri pentru a se deplasa in grup.

Cam asta e religia: oamenilor le e greu sa ia decizii singuri si de asta urmeaza traditia. Idioata sau nu, o urmeaza orbeste. Cu cit decizia ce trebuie luata e mai complicata cu atit incremenesc si nu mai pot sa gindeasca sau sa faca nimic. Ingheata. Au tendinta sa pastreze starea de fapt de frica sa nu dea peste altceva mai rau. Savantii au demonstrat prin scanari ale creierului ca acesta “sufera” cind trebuie sa ia o decizie care nu este implicita. Evident asta nu se aplica numai la religie: cind un jucator cade de cele mai multe ori ti se pare ca a fost fault, cind mingea e respinsa de altcineva decit portarul de pe linia portii ti se pare ca a fost gol. Noroc cu tehnologia care-ti arata la reluare adevarul.

V-au durut vreodata dintii dar nu stiati exact care? Sinteti credincios dar nu stiti de ce? Nimic mai normal, pina si rimele iau decizii in grup si-si urmeaza turma “cu ochii inchisi” (vorba vine). Daca ar avea ochi probabil ar avea si un zeu la care sa se inchine.

Pina si ateistii recunosc ca spiritualitatea este nu numai benefica ci si necesara.

Numai ca religia nu inseamna deloc spiritualitate. Ea a fost si este numai un mijloc de control si intimidare.

In principiu n-ar fi chiar asa rau sa crezi ca o sa ajungi in rai dupa ce mori. Daca asta te face sa te simti mai bine, daca gindul ca o sa te intilnesti din nou cu cei dragi, cu pisica sau ciinele preferat, iti da puteri in viata de zi cu zi de ce nu. Jumatate din crestinoizi isi inchipuie chiar ca raiul e un loc real in care o sa ajungi dupa ce dai coltul.

Raiul e diferit de la om la om. Pentru insetatul de linga desert care a scris biblia inseamna riuri nesecate, fintini arteziene si vesnic primavara. Sclavii credeau ca in rai ei vor fi cei care vor fi stapinii scavilor albi. Islamistii statuti isi inchipuie ca e un loc plin de femei. Raiul sint strugurii acrii la care tinjesti.

Numai ca religia a pus lacat la poarta raiului din mintea credinciosilor, pretinde ca numai ea are cheia si ca trebuie sa respecti regulile impuse de ea ca sa ajungi acolo, altfel o sa ajungi in iad.

Ba mai mult, promisiunea ca o sa ajungi in rai e folosita zi de zi pentru a determina oamenii sa faca ce le spune biserica. In unele cazuri asta inseamna chiar sa comita atrocitati.

Un tip din america a scris o carte despre asta: a mers la diferiti oameni si ea intrebat ce inseamna pentru ei raiul. A primit povesti fantastice care includ pina si ce culoare o sa aiba parchetul acolo. Un singur lucru n-a aflat insa: daca are cineva cea mai mica dovada. Poti sa crezi orice oricit de tare ca tot nu devine adevarat.

Faptul ca unul din zece oameni care trec pe linga moarte povestesc despre un tunel prin care vad lumina de dincolo nu inseamna nimic: stiinta a aratat ca pe masura ce creierul isi reduce activitatea vederea periferica dispare prima si de aici senzatia de tunel.

In vechiul poem babilonian Gilgamesh de acum 4000 de ani eroul face o calatorie pina in gradinile zeilor ca sa descopere secretul vietii vesnice. Si ce descopera? Ca nu exista viata vesnica, asta e singura viata, avem o singura viata, singura de care poti sa te bucuri sau nu si declara “Above us, only sky” – “Deasupra noastra doar cerul”.

Patru milenii mai tirziu John Lennon zice acelasi lucru:

Dezvatarea este o modalitate de o cauta constant in cunostintele tale lucruri problematice, a te uita cu o perspectiva proaspata la ele, cit mai fara prejudecati posibil nu ca la niste adevaruri absolute, cu dorinta de le intelege mai bine si a-ti imbunatati cunoasterea.

Mintea iti joaca nenumarate feste: ati incercat vreodata sa va amintiti numele unei persoane? Sa pleci spre ea cu mina intinsa convins fiind ca pina ajungi acolo o sa-ti aduci aminte? Rareori se intimpla sa-ti amintesti lucruri pe care erai convins ca le sti. Dar tu continui sa cauti in amintiri lucruri care evident ca nu sint acolo.

Exista chiar o stiinta despre asta, despre ginditul despre gindire, numita metacognitie. Potrivit ei ne monitorizam tot timpul gindurile si cind descoperim ca ceva lipseste pornim o investigatie ca sa gasim defectul. Incercam sa ne amintim de unde-l cunoastep pe om, cu cine e prieten, unde locuieste, si apoi decidem daca-i stim sau nu numele inainte sa incercam sa nu-l reamintim.

Evident de multe ori procesul de decizie ajunge la o concluzie gresita si nu ne aducem aminte numele lui orice am face. Desi sintem “absolut siguri” ca-l stim.

Cam asta fac credinciosii: ei “stiu sigur” ca bazmele lor sint adevarate dar nimeni nu-si poate aminti de unde stie asta. La o inspectie sumara povestile lor nu stau in picioare dar nici unul nu se opreste sa vada asta. Daca incearca sa-si monitorizeze gindurile, sa ignore vocea nevazuta care le spune sa creada se conving si mai mult ca vocea nevazuta exista, altfel n-ar trebui ignorata.

Cum pot sa scape? O metoda sugerata de profesionisti este antrenamentul: sa incerci sa gindesti critic indiferent de subiect si eventual o sa vezi “lumina”, dar eu am indoieli. Desi sint unii capabili de acest efort intelectual in general e ca si cum ai cere ologului sa bata recordul mondial la alergari (sau macar sa se apropie).